It’s just my name

It’s not the memories. It’s not the time we have spent. It’s not the kisses or the holding hands. It’s not the beautiful moments. Those are gone. Forgotten.

It’s all about my name. A name that you will have to say for the rest of your life. It’s my name that you will whisper in your intimate moments. It’s my name you will shout when you are angry. It’s my name you will coo when you will lay in bed at night. It’s my name you will call each and every single day.

But it’s just that. Just my name.

Not me.

Anunțuri

tacere

Mergeau de cateva ore bune. In dreapta lor, oceanul se intindea ca o patura albastra, unindu-se cu cerul la orizont. In stanga, stanci golase si albe se ridicau din sosea, marginind-o. Nu putea spune de cate ore mergeau asa, in liniste. O ora, poate 2, sau poate chiar 3. Tacerea o macina asemenea unei arsuri in piept si ii umfla ochii de plans. “Alexandra, se gandi, nici nu mai stii sa plangi”. Isi inabusi lacrimile si se intoarse catre el.

Nu se misca nimic pe fata lui. Privirea ii era intunecata, ochii lui verzi erau acoperiti de umbre in timp ce era atent la drum. In doar cateva luni, Alexandra se indragostise de el. Incercase sa omoare acel sentiment, stiind clar ce se intamplase cu ultimul coleg. Murise in bratele ei, victima colaterala. Imaginea lui ii veni in minte si o arunca inapoi in timp. La vremuri frumoase, ce nu se vor mai intoarce niciodata.

Il sorbea din priviri. Se aseza in scaun cu fata spre el, inchizand ochii. In aer plutea parfumul lui, un parfum intepator ce emana masculinitate, forta… dorinta. Il dorea. Il dorea mai mult decat si-ar fi inchipuit vreodata. Felul cum tinea mainile pe volan ii dadu fiori pe sira spinarii. Il privi atent pe sub ochelarii de soare. Inca nu se putea obisnui cu fata lui copilareasca si cu o privire atat de rece. Era suparat. Atat de suparat incat parea un taur furios gata de atac. Ea stia sigur ca el bause cu o noapte inainte. Venise la 4 dimineata in camera si dormise pe canapea iar din cand in cand, in parfumul lui se simtea un usor iz de vodka.  “oare de ce o fi baut?” se gandi Alexandra. “Ce motiv ar fi avut incat sa isi prajeasca mintile la birtul motelului? Si cred ca a venit destul de pocnit de a dormit pe canapea.”

Mai aveau de mers… inca de 5 ori drumul de pana acum. Stia ca va veni momentul in care se va urca la volan si se va asterne noaptea iar ea nu il va mai putea privi. Se aseza mai bine in scaunul din fata si il admira in continuare. Acum isi dadea seama ca tinea la el mai mult decat era nevoie. Mai mult decat trebuia. Mai mult decat putea ea suporta. Trase aer in piept si intipari mirosul lui in minte. Nu voia sa ii fie dor de acel parfum. Chiar daca el nu ii vorbea de cateva zile bune, stia ca va veni si momentul in care va trebui sa ii spuna ceva… orice. Reusise sa distruga tot ce construise cu atata grija. Acum era momentul sa repare tot ce stricase. Ridica mana, il mangaie si ii spuse scurt: Trage pe dreapta!

from „Lost mayan” by A.C.

he is sorry…

erau amandoi intr-un loc retras, feriti de ochii curiosilor. paravanul in stil oriental ii despartea de restul lumii din cafeneaua aglomerata. intre ei nu era decat o masuta mica de bambus, o scrumiera goala si o vaza de portelan cu motive chinezesti, cu un singur bujor trandafiriu, ce raspandea un miros de primavara. era liniste. nici unul nu indraznea sa spuna ceva… tacerea dintre ei devenise atat de apasatoare, incat zumzetul cafenelei devenea din ce in ce mai strident.

ea isi plecase privirea, jucandu-se absenta cu incheietoarea bratarii in timp ce el o privea atent. nu observase lacrimile ce curgeau pe obrajii ei decat atunci cand ea incepu sa-i vorbeasca. ii adresa cuvinte grele, dure, pline de repros, pe care nici ea nu crezuse vreodata ca va apuca sa i le spuna. vorbele ei il loveau ca un bici, lasand in urma lor rani adanci, dar nu indraznea sa-i spuna sa se opreasca. ar fi inrait-o si mai tare. stia ca are dreptate. stia ca indiferent de ce ar fi spus sau ar fi incercat sa faca, ea avea dreptate. nu trebuia sa se fi purtat asa. nici el nu stia ce il doare mai rau: cuvintele ei, atat de amare, dar totusi meritate, sau faptul ca se ajunsese pana aici. nu isi dorise niciodata asta. nu voise sa-i faca rau. dar totusi o facuse. si acum isi primea pedeapsa. era constient de asta.

ochii ei, candva atat de frumosi, erau acum doua izvoare de lacrimi. ea se ineca in valul de cuvinte revarsate ca un tunet asupra lui si simtea durerea din glasul ei. dar nu putea spune nimic. vederea i se impaienjenea de lacrimile ce se iveau in ochii lui, dar acre nu voiau sa curga. simtea cum i se sparge sufletul in mii si mii de bucatele. o privea fix si incerca sa mai gaseasca in ochii ei ceva din ceea ce fusese candva. dar nu mai era nimic. doar durere. se simtea atat de mic… ar fi vrut sa se crape pamantul sub el si sa-l inghita. sa nu-i mai vada privirea ce il ardea pana in adancul inimii.

cand ea termina ce avea de spus el ramase la fel de nemiscat. capul i se invartea si nu mai putea gandi. se simtea sfarsit, sleit de puteri. dupa un moment de tacere, care i se paru un veac, reusi sa spuna, cu jumatate de glas, privind-o adanc in ochi: „Iarta-ma!”

nu stia daca asta isi dorea ea sa auda, dar atat putea rosti.

The train station

Lily stătea pe băncuţa de pe marginea peronului fumând ţigară după ţigară. Inima îi batea atât de tare încât în liniştea ce domnea în gara micuţă îşi putea auzi bătăile. “O să fie bine, o să fie bine”, îşi repeta mereu. Nu avea de ce să-i fie teamă. Aştepta momentul ăsta de 2 ani. 2 ani de speranţe, temeri, bănuieli şi lacrimi ascunse. Fumul ţigărilor se risipea în aerul rarefiat de munte ca o perdea purtată de vânt. Cu un ticăit tare şi lent după fiecare minut, menit să îi încerce chiar şi pe cei cu nervi de oţel, ceasul din gară anunţa ora 14:00. “Încă 10 minute…” Stinse ţigarea fumată pe jumătate cu talpa pantofului şi se ridică de pe bancă. Pentru prima oară în doi ani îşi simţea plămânii îmbibaţi de tutun şi un râcâit în gât. Se uită la pachetul de Marlboro din mâna ei şi pentru moment a avut imboldul de a-l arunca.  Adrenalina îi pulsa în vene şi o ardea ca un acid. Tâmplele îi zvâcneau şi îşi simţea inima bătând asemenea unei tobe. Bum… bum… bum…

Se uită în zare. Pe colina înverzită se zărea silueta neagră a unei locomotive. Îi zumzăiau timpanele şi toată lumea se învârtea în jurul ei. Momentul pe care îl aştepta cu atâta ardoare era la nici 1 km de ea. 900… 800… 700… trenul se apropia rapid. “Vagonul 3” îşi repeta în gând, numărând ferestrele primului vagon. Trenul se opri cu un scârţait puternic de roţi; o rafală de aer cald si miros de fier încins se împrăştie în atmosferă. Uşile vagoanelor se dechiseră şi din ele coborau tot felul de oameni, persoane pe care nu le mai văzuse niciodată, dar pe care avea impresia că le cunoaşte de o viaţă. Se uită în stânga şi în dreapta după silueta mult aşteptată, însă nici una nu se potrivea cu cea a lui Connor.

Deodată cineva o bătu pe umăr. Tresări şi se întoarse brusc, din reflex. Conducătorul de tren o întrebă:

-Doamnă, sunteţi bine? Arătaţi cam răvăşită.

-Sunt bine, mulţumesc. Am avut impresia că… nu mai contează… Mă scuzaţi. Se întoarse pe călcâie şi se pregătea să păşească spre capătul trenului când o voce stinsă, dar totuşi familiară, strigă în urma ei:

-Liliana Marie Anderson? Lily?

Se răsuci şi îl zări pe Connor. Stătea acolo, chiar în faţa ei, cu braţele întinse. Ceva se schimbase la el. Era mult mai slab, faţa lui cândva frumoasă era acum palidă şi suptă, ochii lui negri pătrunzători nu mai păstrau nimic din licărul de altă dată. Cercuri vineţii înconjurau acei ochi de care Lily se îndrăgostise şi care erau imposibil de confundat. Chipul său atât de frumos avea acum un aspect cadaveric. O strânse în braţe şi se uită adânc în ochii ei verzi, savurând din plin strălucirea lor, strălucire de care îi fusese atât de dor.

Îi prinse faţa între palme şi o sărută atât de puternic, atât de pasional, ca şi cum Apocalipsa ar fi venit în urma lor. O strâse în braţe atât cât îi permiteau oasele sale slăbite şi lacrimi fierbinţi brăzdau obrajii lui ca de hârtie.

-Connor, reuşi ea să articuleze după ce se slăbi din strânsoare, tu eşti?

-Eu sunt, LiMa, eu sunt. M-am întors acolo unde îmi e locul şi de unde nimeni nu va mai reuşi niciodată să mă ia. Am venit acasă, la tine… la noi. M-am întors în locul de unde am plecat şi de care mi-a fost atât de dor. Mi-a fost dor de tine, de mirosul tău, de parfumul tău. Mi-a fost dor să te iubesc.

În timp ce ei stăteau îmbrăţişaţi in micuţa gară de provincie, telefonul din buzunarul Lilianei suna încontinuu.

Lily se trezi un lac de sudoare, cu ochii plini de lacrimi. Fusese doar un vis, ca toate celelalte din ultimii doi ani. Numai că acesta părea atât de real, spre deosebire de celelalte, care nu erau decât umbre vagi, fără contur. Toate exprimau însă acelaşi lucru: dorinţa şi speranţa ei că el va fi găsit.

Telefonul de pe noptieră suna fără întrerupere. Lily se uită la ceas şi nevenindu-i să creadă că e ora 3 dimineaţa, răspunse somnoros:

-Alo?

-Doamnă Anderson, Stevenson va deranjează la ora asta atât de matinală. Vă rog să îmi acceptaţi miile de scuze…

-Detective, sper să ai un motiv foarte întemeiat ca să mă suni la ora asta, îi reproşă ea furioasă. Apoi se mai domoli şi îl întrebă cu vocea tremurândă: s-a întâmplat ceva?

-Doamnă, am o veste grozavă pentru dumneata…

-Ce anume? îl întrerupse ea nerăbdătoare, cu inima cât un purice.

-Soţul dumneavoastră…

-O, Doamne, murmură ea.

-Soţul dumneavoastră, domnul Connor Anderson, a fost găsit. ÎN VIAŢĂ!!!

the hotel room

Camera de hotel arăta jalnic. Încă de la uşă i-a lovit mirosul înţepător de mucegai şi umed, potrivit pentru un mormânt vechi de câteva sute de ani. Aspectul micuţei camere era dezolant.. Abia sosiţi de la Rio, unde fuseseră cazaţi în camere mari, luminoase şi luxoase, o încăpere la mansarda unui hotel de 2 stele, singurul dintr-un orăşel sărac şi uitat de lume nu era chiar ceea ce îşi doreau sau ceea ce aşteptau.

În stânga, după uşă, era un cuier pom ruginit, a cărui umbră arunca pe perete forme înspăimântătoare. În dreapta se afla o uşă care, după formă şi aspect, părea a fi de la baie, cu vopseaua căzută şi plină de pete. Uşa balconului se clătina în adierea uşoară a vântului fierbinte, agitând o bucată veche de perdea, roasă de timp. În faţa lor, însă, era un adevarat coşmar. Un singur pat, pentru o singură persoană, trona în mijlocul camerei mai mult goală. Ea se îngălbeni la faţă iar el rămase pironit. Era imposibil. Iniţial ceruseră două camere. Li s-a spus că hotelul este plin şi că mai au disponibilă o singură cameră, pentru două persoane. Era de înţeles că era vorba de o cameră cu două paturi. În schimb au primit o cameră cu un singur pat, la mansardă. Oroarea lor nu a fost că aveau de împărţit patul sau că nu ar fi avut loc ci faptul că biata piesă de mobilier abia se mai ţinea pe cele 4 picioare. Arăta ca o cameră dintr-un hotel bântuit, din filmele horror ieftine.

Îşi puse bagajul pe un dulăpior şi se aşeză pe pat. Acesta trosnea din toate şuruburile şi încheieturile, scoţând un scârţâit enervant la fiecare mişcare. Era clar… nopţile lor aici nu aveau să fie prea liniştite. Dupa nici 20 minute fata se întoarse cu braţele pline de pungi şi pături.

-Unde ai fost? O întrebă el iscoditor.

-Până la magazinul din colţ. Aveam nevoie de câteva lucruri mărunte, cât să ne facem şederea în acest loc oribil mai plăcută. Uite… ai aici săpun lichid, spirt, faşă de bumbac, dezinfectant şi odorizant de cameră. Miroase frumos… uite, şi îi întinse cutiuţa, a mărgăritar. Am luat suc de portocale. Nu ştiu care îţi place în mod special, aşa că am cumpărat ceva universal valabil. Ai aici batoane de cereale, ciocolată, floricele, cartofi, cafea la doză şi apă. În caz că ţi se face foame sau sete. Fata îi zîmbi larg, dar el observă că avea ochii roşii.

Într-o oră curăţenia şi dezinfectarea erau gata. El puse odorizantul în priza şubredă de lângă pat şi ieşi pe balconul îngust, unde ea stătea lungită într-un balansoar şi fuma tacticos un Dunhill lung, sorbind din cafeaua rece şi pierdută în gânduri. Era atât de prinsă în labirintul propriei minţi încât nici nu l-a auzit când a intrat.

A tresărit uşor când el a atins-o delicat pe mână. Pentru prima oară, după aproape o lună, privirile celor doi se încrucişară. Ochii ei gri-verzui ca de gheaţă s-au oprit pentru câteva secunde în ai lui, contrastând izbitor cu văpaia din ochii lui de un căprui închis, aproape negri. Privirea îi fugi la chipul lui, care până acum câteva zile i se părea banal, copilăresc. Însă de atunci avea impresia că în fiecare zi se maturizează, lăsând în urmă copilul şi scoţând la suprafaţă omul matur, bărbatul din el. Îl ştia de puţin timp, cam de o lună, dar încă de la început el a fascinat-o prin modul său de a fi, a reuşit să mai topească din zidul de gheaţă cu care se înconjurase ea prin zâmbetul lui cald şi sincer şi prin focul din ochi.

Ea se ridică şi intră în cameră. Mirosul era insuportabil, odorizantul amestecându-se cu mucegaiul şi umezeala. Se aşeză pe pat şi prima ei dorinţă a fost să se întindă şi să se odihnească. Dar renunţă rapid la idee, din pricina zgomotului sâcâitor. A luat în grabă două pături, două cutii de suc, un pachet de ţigări şi a ieşit cu ele pe balcon. În balansoar stătea el, cu privirea pierdută în zare şi încruntat, ca şi cum ar fi încercat să descifreze cărei companii aeriene îi aparţinea avionul care tocmai lăsa dâre pe cer. Cand a auzit-o intrând a întrerupt meditaţia în care căzuse şi a luat păturile din mâna ei. Una a împăturit-o şi a tranformat-o în pernă iar pe cealaltă a pus-o pe spătarul balansoarului. Ea se uita nedumerită, neînţelegând ce avea de gând să facă.

El s-a aşezat primul, rezemându-se de spătar. Apoi i-a făcut semn să vină şi să se aşeze lângă el.

-E mult mai confortabil decât patul, îi spuse făcându-i cu ochiul, ca pentru încurajare. Cel puţin nu scârţâie.

Ea se aşeză în braţele lui, lipindu-şi spatele de pieptul lui iar el o înveli în pătură. Erau doar ei doi, lipiţi unul de celălalt, într-un balansoar. Doar ei doi şi restul lumii. Nu auzeau certurile din curtea de vis-a-vis, scandalul de la două etaje mai jos, zgomotul străzii. El îi şoptea frazele la ureche, pentru a păstra atmosfera unui asemenea moment, făcând-o să se cutremure de fiecare dată când îi simţea răsuflarea caldă pe gât.

instability

why do you always change your mind? why can’t you just make a decision without thinking 20 times and without changing your answer like 40 times? do you know that i can feel it? do you even have the smallest idea of how does this shit feel like? i think not.

so stop fucking around with my heartbeat and my pulse and make your OWN decision. not his, not hers, not their. YOURS!

dilema

he was running towards me trying to protect me, asking me if i was ok. i was… or at least i thought so. the dust and the smoke was filling my lungs, making it impossible for me to breathe. he grabbed my hand an pulled me away from that place, taking me somewhere safe. he looked deep into my eyes and took my hand, staring at my frightened face. without saying a word he kissed me. deep and passionate, as if the world was about to collapse in that very moment, leaving me in shock. IT WAS WRONG! he shouldn’t have done it. he shouldn’t have listened and followed his instincts. then, he took me in his arms, making me feel safe, protected. i felt confused. i knew it was wrong, very wrong. there was something inside me that was telling me i was doing something awful. i was stuck in a big dilema. i had to choose between the one i love and this boy, who came from out of nowhere, uninvited.

i chose the first.