Mergeau de cateva ore bune. In dreapta lor, oceanul se intindea ca o patura albastra, unindu-se cu cerul la orizont. In stanga, stanci golase si albe se ridicau din sosea, marginind-o. Nu putea spune de cate ore mergeau asa, in liniste. O ora, poate 2, sau poate chiar 3. Tacerea o macina asemenea unei arsuri in piept si ii umfla ochii de plans. “Alexandra, se gandi, nici nu mai stii sa plangi”. Isi inabusi lacrimile si se intoarse catre el.
Nu se misca nimic pe fata lui. Privirea ii era intunecata, ochii lui verzi erau acoperiti de umbre in timp ce era atent la drum. In doar cateva luni, Alexandra se indragostise de el. Incercase sa omoare acel sentiment, stiind clar ce se intamplase cu ultimul coleg. Murise in bratele ei, victima colaterala. Imaginea lui ii veni in minte si o arunca inapoi in timp. La vremuri frumoase, ce nu se vor mai intoarce niciodata.
Il sorbea din priviri. Se aseza in scaun cu fata spre el, inchizand ochii. In aer plutea parfumul lui, un parfum intepator ce emana masculinitate, forta… dorinta. Il dorea. Il dorea mai mult decat si-ar fi inchipuit vreodata. Felul cum tinea mainile pe volan ii dadu fiori pe sira spinarii. Il privi atent pe sub ochelarii de soare. Inca nu se putea obisnui cu fata lui copilareasca si cu o privire atat de rece. Era suparat. Atat de suparat incat parea un taur furios gata de atac. Ea stia sigur ca el bause cu o noapte inainte. Venise la 4 dimineata in camera si dormise pe canapea iar din cand in cand, in parfumul lui se simtea un usor iz de vodka. “oare de ce o fi baut?” se gandi Alexandra. “Ce motiv ar fi avut incat sa isi prajeasca mintile la birtul motelului? Si cred ca a venit destul de pocnit de a dormit pe canapea.”
Mai aveau de mers… inca de 5 ori drumul de pana acum. Stia ca va veni momentul in care se va urca la volan si se va asterne noaptea iar ea nu il va mai putea privi. Se aseza mai bine in scaunul din fata si il admira in continuare. Acum isi dadea seama ca tinea la el mai mult decat era nevoie. Mai mult decat trebuia. Mai mult decat putea ea suporta. Trase aer in piept si intipari mirosul lui in minte. Nu voia sa ii fie dor de acel parfum. Chiar daca el nu ii vorbea de cateva zile bune, stia ca va veni si momentul in care va trebui sa ii spuna ceva… orice. Reusise sa distruga tot ce construise cu atata grija. Acum era momentul sa repare tot ce stricase. Ridica mana, il mangaie si ii spuse scurt: Trage pe dreapta!
from „Lost mayan” by A.C.
Rosu si Negru 